Copiii „neascultători” de azi pot fi adulții bine plătiți de mâine.

Doamna îl pedepsește pe copilul tău cu „scaunul roșu”

-Mami, iar m-a pus astăzi Doamna la școală pe scaunul roșu.

-De ce mami? Ce ai făcut?

-Păi nu am făcut un exercițiu din temele pe care le-am avut.

-De ce?

-Sunt prea multe, mami. Am lucrat ieri 3 ore și oricum era cel pe care l-am avut și săptămâna trecută și pentru care am luat foarte bine la evaluare.

De câte ori ai fost chemat/ă la școală de Doamna să îți spună că ai un copil neastâmpărat și încăpățânat, care nu ascultă și că e nevoită să fie mai dură și chiar să îl pedepsească?

De câte ori ți-a venit copilul acasă plângând că a fost pus la colț sau și mai rău în fața clasei pe renumitul „scaun roșu”, scaunul pedepsei pentru copiii care nu urmează ordinele date de Doamna?

Îți mai aduci aminte când erai de vârsta copilului tău și, dacă cumva făceai o greșeală la școală, aveai de ales între a lua bătaie cu rigla la palmă sau a fi tras de urechi sau a ieși la tablă în fața clasei și a primi o problemă pe care să nu o poți rezolva ca să fie sigur/ă că te poți face de râs în fața colegilor tăi?

Educația prin puniție este în mare parte educația copiilor din perioada anterioară Revoluției. Și ne mirăm acum de ce avem probleme cu stima de sine scăzută, de ce ne lăsăm călcați în picioare cu atâta ușurință de un șef abuziv sau de un partener abuziv?

De ce? Pentru că avem adânc inoculat în mintea noastră să răspundem prin supunere la frică. Noi nu știm să ne luptăm cu frica.

Nu că opusul educației punitive, și anume cea prin recompensă, din ce în ce mai uzitată în ultimii 25 de ani ar fi soluția. Văd din ce în ce mai mulți tineri de 20-25 de ani care cer sprijin specializat, pentru că sunt în depresie, nu mai au nicio motivație. La întrebarea mea adresată acestora: Cum a fost copilăria ta? Cum se purtau părinții cu tine?, răspunsul este inevitabil același: „Am avut tot ce mi-am dorit. Mama și tata lucrau foarte mult și erau mai mereu plecați, dar îmi aduceau foarte multe cadouri. La un moment dat nu știam ce să fac cu atâtea lucruri și acum nu mai există nimic care să îmi producă plăcere cu excepția momentelor în care mă droghez. Viața nu mai are sens pentru mine. Sunt îngrozitor de plictist/ă…” Și lista ar putea continua.

E dureros să vezi copii distruși de propriii lor părinți din prea multă generozitate, sau din dorința de a compensa lipsa lor din viața propriilor odrasle și de a-și șterge mai ușor sentimentul de vinovăție.

Cum ar fi dacă ne-am educa copiii prin responsabilitate? Mă întreb cum ar fi societatea de mâine formată din adulți care au fost învățati de mici să facă alegeri și să fie responsabili pentru ele? Să nu mai facă lucruri din frică, rușine sau pentru că primesc cadouri?

Da, e greu sa educi în acest fel o mână de om de la vârsta de 2-3 ani, când e oricum în perioada lui „de ce?” și începe fiecare propoziție cu „Nu…”.

E dificil să îl tratezi ca pe un adult, întrebându-l dacă alege să mănânce supă sau felul doi, fără să i se impună ce mănâncă sau să i se promită că va primi o ciocolată la sfârșitul mesei. E nevoie de răbdare și de efort susținut.

Dar ce ne facem când ființa de 98 cm, haioasă si zglobie are și păreri proprii?

Sau este încăpățânată și nu vrea în ruptul capului să facă ca tine oricât de multe argumente raționale i-ai da?

Îi impui? Îl/o forțezi? Îl/o mituiești? Te lupți să-i arăți că e ca tine?

Știi doar că vei reuși fără prea mare efort, doar ești de 1.5 ori mai mare și măcar prin forță și tot îți vei putea impune punctul de vedere. Dar nu despre asta e vorba. Oricine poate forța un copilaș și își poate impune decizia, indiferent de ce rol are ca părinte, bonă, bunic sau cadru didactic.

Ideea e cum poți să il educi fără să fii agresiv, manipulativ sau genul „laissez faire”. Poți să îl înveți să facă alegeri conștiente încă de mic și să nu lase pe nimeni să il pedepsească doar pentru că poate fizic și ierarhic să facă asta.

Uite ce spun studiile referitoare la copiii care sunt mai greu de gestionat pentru că sunt argumentativi și combativi atunci când vine vorba de respectarea părerilor si nevoilor lor… Se pare ca ar trebui să te bucuri dacă ai un copil încăpățânat care îți dă bătăi de cap.

De ce?

Pentru că un studiu pe o perioadă de 40 de ani, care a urmărit un grup de copii din clasele primare până au devenit adulți, a demonstrat că acei copii care au încălcat regulile în mod frecvent, care le-au dat de furcă părinților pentru că mereu aveau ceva de argumentat au devenit adulții cu un nivel educațional foarte înalt, genul de persoane care mereu îsi depășesc obiectivele și cu un statut financiar foarte bun.

Au fost evaluați copii cu vârste între 8 si 12 ani pentru trăsături cum ar fi: cât de conștiincioși erau la școală sau cât de sfidători se purtau sau dacă erau îndreptățiți în ceea ce făceau.

40 de ani mai târziu, cercetătorii au descoperit cum s-au transformat în timp. Cei care nu urmau neaparat regulile și chiar sfidau autoritatea parentală sunt adulții de astăzi cu un nivel înalt de venit.

Gestionarea unui conflict cu un copil încăpățânat nu este cu nimic diferită față de gestionarea unei situații conflictuale între doi adulți. Îl ascultăm, nu îl criticăm, îl ajutăm să își exprime sentimentele și nevoile, le încurajăm abilitățile de negociere și le respectăm decizia atâta timp cât își asumă responsabilitatea consecințelor.

În studiu nu există o justificare a legăturii între puștii și puștoaicele nesupuse si adulții bogați de vârstă mijlocie. Dar, o posibilă explicație ar putea fi faptul că acești copii sunt mai competitivi în clasă, luând note mai mari, își urmează idealurile și își asumă responsabilitatea pentru deciziile luate, ceea ce îi transformă în adultul de mâine extrem de pretențios, care atunci când intră într-o negociere de salariu, sau nu numai, cu siguranță se luptă pentru interesele lui financiare și nu cedează cu ușurință, chiar cu riscul de a-i deranja pe cei din jur cu opiniile lui inflexibile, dar destul de bine argumentate.

Cum stii dacă copilul tău e încăpățânat? E suficient să intri într-o dispută cu el și vei vedea că are reacții puternice emoționale și se luptă pentru orice, urmărindu-și scopul cu orice preț.

Copiii aceștia au o voință puternică în a face ceea ce e corect și nu au spiritul de turmă adânc implantat în ei, fiind cei care nu își urmează colegii fără să aibă o opinie personală și să se alinieze intereselor lor în primul rând.

E rolul nostru ca părinți să îi motivăm și să le îndreptăm voința în a face lucruri bune și pentru scopuri reale.

Pentru că genul acesta de copii sunt liderii motivaționali de mâine care vor face lucrurile cum trebuie, chiar și de unii singuri.

Vă întrebați cum e mai bine să vă purtați cu ei mai ales când intrați în conflict?

Gestionarea unui conflict cu un copil încăpățânat nu este cu nimic diferită față de gestionarea unei situații conflictuale între doi adulți. Îl ascultăm, nu îl criticăm, îl ajutăm să își exprime sentimentele și nevoile, le încurajăm abilitățile de negociere și le respectăm decizia atâta timp cât își asumă responsabilitatea consecințelor.

Dacă au argumente solide și raționale îi lăsăm să câștige negocierea, pentru că în final orice părinte în adâncul sufletului își dorește să crească un adult de succes și echilibrat emoțional. Și ar fi de folos dacă într-un mod asertiv i-am transmite și Doamnei cam ce planuri avem cu copiii noștri pe viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *